Lipovenii au aceeaşi origine etnică la fel ca şi ruşii, deosebindu-se de aceştia prin dogmele religioase și tradiții, diferențieri evidențiate, mai ales, după emigrarea din patria primară, Rusia.

Strămoșii lor au fost prigoniţi în și dinspre Rusia, deoarece, fiind continuatorii și adepții vechilor tradiții creștine ortodoxe ruse, adoptate în secolul al X-lea , aceștia nu au fost de acord cu iniţiativa Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii, de la jumătatea secolului al XVII-lea, Nikon (1652-1658), în vremea țarului Aleksei Mihailovici (1645-1676), de a revizui, după modelul cărţilor greceşti ortodoxe, vechile cărţi bisericeşti slavone și serviciul divin, în cadrul unei ample mișcări de reformare a Bisericii Ortodoxe Ruse.

În cadrul mișcărilor eclesiastice din acele vremurio, în care “Biserica contesta Biserica” și a luptei pentru supremație în stat prin care “Biserica îl contesta pe Țar”, au existat două personalități religioase puternice: autoritarul patriarh Nikon și protopopul Avvakum, împreună cu o suită de ierarhi bisericești sau monahi, care au influențat în bună măsură mersul evenimentelor și complexitatea procesului.

Aceștia urmăreau, fiecare în felul său, “purificarea Bisericii”, dar s-a ajuns de la o viziune comună la separare. Primul, Nikon, extrem de sever, despotic chiar, dorea “purificarea Bisericii” prin disciplinarea și curățarea laicilor și clerului de vicii și a cărților sfinte de “greșeli”, prin racordarea la “înnoirile ritualice și dogmatice” ale “Patriarhiilor grecești” din Imperiul Otoman (Constantinopol/Istanbul, Antiohia, Alexandria, a Serbiei), Mitropoliei Niceei și ale nucleului monahal de la Muntele Athos, urmărind dobândirea supremației Bisericii Ortodoxe Ruse asupra statului (instaurarea unei teocrații) și a primatului asupra celorlaltor Biserici ortodoxe.

 Astfel, reformarea cărților religioase și înnoirile liturgice (Psaltirea din 1653; Slujebnik-ul din 1655) au fost impuse în urma sinoadelor dintre 1654-1656 și, cu o deosebită brutalitate, după cele din 1666-1667, au îngreunat activitatea clerului și a monahilor, au creat impresia trădării credinței ortodoxe ruse vechi de peste șase secole, au creat confuzie și au provocat puternice nemulțumiri în rândurile credincioșilor, cei care nu recunoșteau reformele fiind declarați schismatici. La acestea se adaugă neîncrederea clerului rus tradiționalist față de ierarhii greci și față de “puritatea” neo-ortodoxiei vehiculată de aceștia. Opoziția ortodocșilor ruși tradiționaliști față de noile cărți și ritualuri liturgice, xenofobia și rezistența față de măsurile punitive extreme luate de biserică și stat (anatemizarea, condamnarea cărților și ritualurilor vechi, arestarea și exilarea ierarhilor bisericești – râvnitorii credinței/iubitorii de Dumnezeu, confiscarea averilor și blocada mănăstirilor, privarea de drepturi, supunerea la cazne, execuții prin ardere pe rug etc.) au devenit foarte puternice și au tulburat profund întreaga societatea rusă, conducând, în final, la o profundă sciziune și la schisma definitivă (după Soborul Patriarhilor, 1667).

Între cei care se opuneau schimbărilor, se remarcă, de la început, protopoul Avvakum, care urmărea țelul său, purificarea Bisericii, prin păstrarea neclintită a vechilor tradiții ortodoxe ruse, numită credința veche/старая вера, și acuza vehement condamnarea istoriei și ritului ortodox rus tradițional/vechi, “înstrăinarea” Bisericii Ortodoxe Ruse, subminarea acesteia din interior sub influența ierarhilor străini și îi considera pe Nikon și pe țarul Aleksei drept întruchipări ale Antihristului. Opoziția sa fermă față de reformă și, ulterior, martiriul său și al adepților (arestarea și arderea publică în centrul de rezistență de la Pustozersk, 14 aprilie 1682) au mobilizat și mai mult clerul de rând și oamenii simpli, țărani în special, dar a căpătat, cu timpul, și adeziunea unor boieri, negustori, militari și personalități religioase și statale, țarii având, în funcție de interese, atitudini diferite față de tradiționaliștii religioși.

În condițiile arătate anterior, având în vedere că statul susținea cu putere reforma Bisericii, chiar după căderea lui Nikon, noul patriarh Ioachim recunoscând autoritatea țarului, care a fost principalul beneficiar al disputelor, criza s-a adâncit și s-a dezvoltat o amplă mişcare de rezistență și protest a clerului și credincioșilor tradiționaliști, care a îmbrăcat și un caracter antistatal, denumită раскол / raskol = schismă, răscoală.

Conducătorii schismaticilor și adepții acestora, refuzând să se supună autorităților religioase și statale, au fost prigoniți și au fost denumiți раскольники / raskolnici în documentele oficiale, староверы / staroveri = de credinţă veche sau старообрядцы / staroabreadţî = de rit vechi, cu toate că erau continuatorii vechilor rânduieli ortodoxe. De la începuturile opoziției lor, staroverii s-au grupat fie pe lângă unele mănăstiri unde au activat călugări tradiționaliști intransigenți, fie în jurul unor ierarhi ortodocși care urmăreau păstrarea vechii organizări religioase ortodoxe de mir.

În spaţiul românesc, incluzând aici şi Moldova întreagă, primii ruşi staroveri/raskolnikii, nu știm dacă numiţi şi lipoveni, apar, probabil, în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, dar primele atestări sigure datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, când, într-o petiţie adresată domnului Moldovei, Constantin Mavrocordat, la 1742, locuitorii din satul Socolinți, posibil lipoveni (astăzi Lipoveni, jud. Suceava), arătau că locuiau acolo din anul 1724, fără a se putea preciza de unde erau veniți.

Situația acestora este destul de greu de urmărit, deoarece în condițiile tulburi ale războaielor ruso-turce și austro-ruso-turce (1735-1739; 1768-1774; 1787-1792 și 1806-1812) s-au deplasat destul de mult, din Rusia în Galiția și Podolia, spre nord-vest, în Moldova și Bucovina (după 1774), din Basarabia spre Moldova (după 1812), spre vest, în Imperiul Otoman (Dobrogea) spre sud-est, circulând, de multe ori și în sens invers, sau între diferitele teritorii noi în care s-au așezat. De multe ori (cazurile Bucovinei și Basarabiei), lipovenii au devenit cetăţenii statului vecin, fără să migreze propriu-zis, ci ca urmare a modificărilor teritoriale de la sfârşitul războaielor.

Caracteristicile etnice, religioase, etnografice și comportamentale prezentate de B. Hacquet și I. Budai-Deleanu induc ideea că primele comunități de lipoveni care au ajuns în spațiul nostru au fost atât cele de bezpopovțî, care trăiau mai retrase “în păduri”, cât și de popovțî, ulterior acestea dezvoltându-se prin aporturile demografice ale unor noi grupuri, impunându-se cele care erau adeptele unei organizări bisericești.

Alte informații ne-au transmis Ieromonahul Partenie care, călătorind pentru desăvârșirea sa spirituală prin Moldova anului 1837, ajunge la comunitățile starovere de la Socolinți, Fântâna Albă, Manuilovka și Schitul îndepărtat (Dal’nyi Skit), Vorona și Iași; V. V. Borisov, care a ajuns la Fântâna Albă, pentru a lua și a duce staroverilor moscoviți Sfântul Mir; N. I. Nadejdin, care la 1846, într-o misiune secretă, ne-a lăsat știri foarte importante despre Schismaticii de peste granițe, în care a radiografiat, destul de precis, situația rușilor lipoveni din Bucovina, Moldova, Țara Românească și Dobrogea, prilej cu care menționează și comunitatea de la Târgu Frumos, care avea o casă de rugăciune și unde locuia negustorul Semion Efteev, un “înțelept cu faimă”, “inițiat în toate tainele înțelepciunii schismei”.